Proiectul „Dragoste cu năbădăi – Camera de lângă apă”, conceput de Anca Crețu și Lucian Călugărescu (UAUIM, Facultate de Arhitectură), aste unul din două proiecte care s-a clasat pe locul II-lea în clasamentul juriului în cadrul concursului având aceeași punctaj cu proiectul Parc Urban.
Proiectul „Dragoste cu năbădăi – Camera de lângă apă” a fost apreciat de juriu pentru originalitatea lui și pentru faptul că din toate proiectele înscrise în concurs a fost singura soluție care a introdus apa ca element central. Juriul a fost încântat de ideea studenților de a integra Dâmbovița în viața urbană, de a-l face parte activă din oraș.
Autorii proiectului Anca Crețu și Lucian Călugărescu spun: “Argumentarea proiectului face parte din anumite căutări și cercetări făcute de ei pentru susținerea dizertației, cu scopul de a-și contura proiectul de diplomă. Am văzut concursul drept o ocazie de a verifica dacă ceea ce mi-am propus pentru proiectul de diplomă este fezabil și dacă îi putem atașa un argument solid pentru ca râul în oraș să apară în ochii oamenilor ca un generator de spații, nu doar ca o piedică de neclintit, așa cum se resimte în fiecare zi.
Nu ne așteptam ca firma organizatoare să producă elemente pentru finisări verticale, acest aspect a fost cel mai încăpățânat de stăpânit. Este greu să dai valoare unui material ce, în mod obișnuit, este perceput de oameni ca fiind secundar într-un context urban, neavând o funcțiune direct înrudită cu nevoile oamenilor. Intuitiv, un astfel de proiect putea să devină unul visător sau mai degrabă artistic. Jocurile de culori și lumini ce încântă oamenii nu sunt, ce-i drept, doar cu ceea ce ne ocupăm noi în școală. Simpla aplicare a elementelor de finisare pe o construcție deja existentă putea crea o îmbunătățire vizuală, doar un aspect mai plăcut. Pe lângă aceasta, elementul cheie urma să devină o altă propunere spațială care să înconjoare această re-fațadare, lucru deloc mulțumitor.
Ulterior lucrurile au luat o întorsătură: spațiul și materialele folosite trebuiau să fie unul singur, anume elementul să dea spațiul, nefiind nevoie de o altă gândire pentru rezolvarea a ceea ce se găsea deja în jur. Practic, scoaterea materialului „din propriul său confort” – anume scoaterea sa din nevoia primară pentru care a fost făcut, îi va da o altă atribuire mai valoroasă. Astfel, materialul capătă o formă în jurul căreia se pot naște noi înțelegeri. Deși el este tot unul și același în câmp vizual, primește o încărcătură mai amplă de semnificații, purtând cu el o nevoie pe care oamenii tind să o resimtă inconștient: zidurile alcătuite din aceste multiple plăci oferă „ocrotirea” – confortul de a poposi lângă râu.
Avem un scenariu ce oferă posibilitatea de a fi implementat, proiectul nu este doar un prim gând, pentru a câștiga un concurs. Întoarcerea omului cu spatele la râu poate declanșa remușcări civice sau gânduri lăuntrice menite să activeze spiritul comunitar sau să ridice, măcar, o serie de întrebări. Oriunde te-ai uita sau te-ai poziționa în perimetrul incintei, ești cuprins de înțelesuri pe care în mod obișnuit, într-o zi, nu le poți descoperi.”
